Arta călătoriei în timp

-Dă-mi vocea ta, te... rog
-Tu, să rogi pe cineva? Stai ... să mă rogi pe MINE? Ha-ha, hai că ai fost amuzant. Tu, mitocan nenorocit şi bou sclerozat ce eşti, ai tupeul să mă rogi ceva? În fine, whatever, de ce ai nevoie de vocea mea? Că doar ai şi tu una.
-Nu pot să îţi spun, chiar nu pot, trebuie să crezi asta. Dar chiar am nevoie de nenorocita ta de voce!
-Nenorocită? Cine te crezi, bă? Hai nu te enerva aşa!e vocea mea şi consider că e dreptul meu să te întreb ce ai de gând să faci cu ea, nu?
Ochii lui purpurii îngheţară o clipă. Apoi teamă şi înţelegere l-au acaparat, forme pure ale conştiinţei sale ieşind la lumină. Era prima dată când EA îl vedea pe EL, întruchiparea lipsei emoţiilor, statuia în viaţă a secolului XXX în halul ăsta. Începuse chiar să creadă că lipsa asta acută a sentimentelor era o chestie nativă, nicidecum programată. EL începu să plângă.
-...nu pot să îţi dau vocea. Îmi pare rău, dar nu ştiu ce ai de gând să faci cu ea şi mi-e frică. Sunt de-a dreptul terifiată că, după ce termini cu ea, nu va mai vrea să se întoarcă la mine.
-Nu, te rog, ascultă-mă, sunt chiar disperat. Te rog....te...implor! dacă după ce termin cu ea nu mai vrea să se întoarcă la tine, te poţi ăntoarce în timp şi va fi iar a ta, fără să îşi mai amintească prin ce a trecut! Te rog, sunt în mare încurcătură...
-Îmi pare rău, hotărârea mea e finală. Dar de ce nu te întorci chiar TU în trecut să repari greşelile prosteşti care te-au adus în stadiul ăsta? Vezi, chiar dacă ai început să înţelegi, tot un ipocrit ai rămas. Pa.
EA ieşi ca o furtună din cameră, lăsând în urmă doar o dâră dulceagă de parfum şi un iz îmbietor de cireşe. EL căzu în genunchi, lacrimile şiroind pe obrajii lui ce ceară.
-Nu pot...pentru că deja e prea târziu....sunt mort.